Obiective turistice

ISTORICUL CERCETĂRILOR ŞI ISTORIOGRAFIA

 Prima semnalare a unor vestigii romane la Cioroiu Nou, datează din anul 1875: este vorba despre descoperirea unei statui de marmură {Tudor 1978, p. 208). Rămasă neidentificată până în prezent, piesa a fost transportată după descoperire în afara hotarelor româneşti. De asemenea, o figurină de bronz în formă de cocoş (Dosar MNA, 1892, p. 76, non vidi, apud Tudor 1978, p. 208-210).
Situl arheologic a fost redescoperit de către C.S. Nicolaescu-Plopşor în anul 1938, când învăţătorul Grigore Chifu din Siliştea Crucii i-a încredinţat un basorelief de marmură (pl. XI/18) descoperit din întâmplare acolo. Este vorba despre piesa cu reprezentarea lui Hercules în luptă cu leul din Nemeea (Plopşor 1965, p. 203). în acelaşi an au fost începute săpăturile arheologice.
SĂPĂTURILE DIN ANUL 1938. Din diverse motive, cercetările în cadrul aşezării şi a fortificaţiei romane de la Cioroiu Nou şi implicit, publicarea lor au început destul de târziu, după cum spuneam, în anul 1938. Primele săpături arheologice au fost efectuate în anul 1938, de către eminenţii cercetători ai Olteniei: C.S. Nicolaescu-Plopşor şi D. Tudor. Din păcate, documentaţia săpăturilor din anul 1938 s-a pierdut în timpul celui de-al doilea război mondial care a şi întrerupt cercetările abia începute, iar obiectele s-au rătăcit, aşa cum ne informează profesorul Dumitru Tudor. Sumare date au fost publicate de către D. Tudor în ediţia din anul 1942 a cărţii sale Oltenia romană (Tudor 1942, p. 94-96), reluate mereu în următoarele ediţii ale aceleiaşi lucrări (1958, 1968 şi 1978). Din planul săpăturilor publicat (Tudor 1962, p. 547, fig. 1; ultima editare la Tudor, Diaconescu, Popilian 1967, p. 594), se poate observa că în anul 1938 au fost sondate colţurile de nord-est, sud-vest şi sud-est ale fortificaţiei (fig. 9). De asemenea, alte secţiuni au săpate, două pe latura sudică (una transversală pe mijlocul laturii, cealaltă mai mică de-a lungul său), iar alte trei în interiorul fortificaţiei, lângă latura de est. Cu ajutorul arhitectului Alfred Vincenz din Craiova, în anul 1939 a fost ridicat un plan al fortificaţiei (Tudor 1942, p. 95, fig. 15).
Deşi nu au fost niciodată publicate, săpături au fost făcute şi în necropola aferentă aşezării şi fortificaţiei. Mai mulţi localnici mi-au relatat că la un moment dat C.S. Nicolaescu-Plopşor a săpat un tumul ce conţinea un sarcofag roman de calcar (Bondoc 2000b, p. 75-78); piesa se găsea la Muzeul Olteniei Craiova, dar a fost distrusă în timpul cutremurului din 4 martie 1977.
SĂPĂTURILE DIN ANUL 1959. S-au desfăşurat în perioada 30 septembrie- 15 octombrie şi au fost cantonate pe anumite spaţii (fig. 9), datorită culturilor agricole. Planul săpăturilor (Tudor 1962, p. 547, fig. 1; Tudor, Diaconescu, Popilian 1967, p. 594, fig. 1) arată în primul rând, o secţiune săpată în colţul de sud-vest al fortificaţiei. Secţiunea a intersectat valul de pământ Vallum 1, berma şi şanţul mare- Fossa 1 ale fortificaţiei. Urmare acestei săpături, a fost publicat primul profil cunoscut de la Cioroiu Nou (Tudor 1962, p. 548, fig. 2).
Alte trei secţiuni au fost săpate în anul 1959, în vecinătatea colţului de sud-vest al fortificaţiei, fără a fi figurate pe plan. Aceste secţiuni au avut darul de a pune în evidenţă o casă romană din prima jumătate a secolului III (Tudor 1962, p. 549).
SĂPĂTURILE DIN ANUL 1960. Un număr de şase secţiuni au fost trasate şi săpate în anul 1960 după cum urmează (fig. 9): două în interiorul fortificaţiei şi una peste latura sudică. Alte trei secţiuni au fost săpate în vecinătatea exterioară a colţului de sud-vest al fortificaţiei, unde fusese semnalat un depozit cu statuete (vezi planul săpăturilor la Tudor, Diaconescu, Popilian 1967, p. 594). Numeroase şi importante descoperiri arheologice au fost făcute cu acest prilej. Alte trei secţiuni (numerotate S VII, S VIII şi S IX) au fost începute în anul 1960 şi terminate în 1961. Secţiunea S VII a fost săpată în cimitirul actual, sub care se găsesc construcţii de piatră şi cărămidă precum un edificiu cu hypocaustum.
SĂPĂTURILE DIN ANUL 1961. în 1961 au fost finalizate secţiunile S VII, S VIII şi S IX din 1960 şi de asemenea, au mai fost deschise alte trei. De menţionat că S VIII a avut darul de a pune în evidenţă o clădire dreptunghiulară compartimentată, ce a fost identificată cu un templu (fig. 10b). în 1961 a fost săpată singura secţiune (S III / 1961) peste colţul de nord-vest al fortificaţiei; cel puţin aşa indică planul săpăturilor publicat în 1967.
SĂPĂTURILE DIN ANII 2000-2009. în anul 2000, cu sprijinul Muzeului Olteniei Craiova şi împreună cu Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti, am reluat cercetările arheologice la Cioroiu Nou. Sectorul Muzeului Olteniei a fost cel din nord-vestul fortificaţiei (fig. 17, 20). An de an au fost executate săpături arheologice sistematice, care au vizat atât elementele sistemului de fortificare al cetăţii romane, precum şi vestigiile din perimetrul său. Urmare a acestor cercetări, a fost pusă în evidenţă o clădire destinată băilor (therme) şi am publicat rapoarte anuale de săpătură (în Cronica cercetărilor arheologice din România), precum şi studii de specialitate privind detaşamentul legiunii VII Claudia (Bondoc 2000; Bondoc 2001), officina de ţigle a lui Ambiurus (Bondoc 2005d), ceramica romană pictată (Bondoc 2006), bronzuri (Bondoc 2001a), etc. în pofida numeroaselor campanii din ultimii ani, cercetările nu au fost foarte extinse datorită precarităţii fondurilor băneşti alocate; excepţie de la aceasta fac campaniile din anii 2008 şi 2009, când banii destinaţi săpăturilor au fost ceva mai consistenţi.
Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti (L Petculescu şi E. Oberlander-Târnoveanu) a realizat o singură săpătură, în anul 2001, în partea de nord-est a fortificaţiei; cu excepţia unui scurt raport (Petculescu, Oberlander-Tărnoveanu, Bondoc 2002), rezultatele sunt încă inedite.
 URMELE ARHEOLOGICE
         URME PREISTORICE. Până recent, pe teritoriul localităţii Cioroiu Nou nu aveam semnalate urme preistorice. Dar în anul 2000, am descoperit din întâmplare un topor de piatră cu gaură de înmănuşare.
Iar în 2007, în punctul “Găunoasa” situat la cea. 300m est de sat, dincolo de pârâul Eruga, am aflat ceramică aparţinând culturii Coţofeni (fig. 25). Alături de ceramică pe teren se mai găseau şi fragmente de chirpici, ceea ce conduce la ideea existenţei cel puţin a câtorva locuinţe.
In anul 2008, în punctul “Fântâna lui Mâniosu”, la semnalarea unor localnici, am aflat din nou fragmente ceramice încadrabile tipologic în cultura Coţofeni. Pe arătură, alături de cioburi mai erau fragmente de chirpici, pietre, urme de tăciuni şi arsură. Punctul “Fântâna lui Mâniosu” este situat între localităţile Cioroiu Nou şi Cioroiaşi, în vecinătatea unor izvoare de apă.
Toate cele evidenţiate mai sus demonstrează faptul că o aşezare de tip Coţofeni a existat în perimetrul localităţii Cioroiu Nou. Cel mai probabil, prezenţa surselor de apă trebuie să fi fost cauza principală pentru care purtătorii culturii Coţofeni s-au aşezat în această regiune. Până în prezent, nu au fost făcute săpături arheologice în punctele unde au fost semnalate descoperiri de acest tip.
        Despre cultura Coţofeni vezi Roman 1976, cu datarea în a doua jumătate a mileniului III a.Chr. (Roman ¡976, p. 67). In ultima vreme această datare a fost modificată în lumina noilor cercetări, bazate mai ales pe analize ale radiocarbonului ( C). Astfel, epoca timpurie a bronzului căreia îi aparţine şi cultura Coţofeni ar debuta pe la 3500 a.Chr. (Vulpe 2001, p. 223-224). 
URME ROMANE. Exceptând aşezarea de tip Coţofeni, până în prezent nu au mai fost descoperite alte urme umane înainte de aşezarea romanilor în regiune. Primele descoperiri datează de la începutul secolului II. Nu este vorba despre edificii, întrucât acestea fiind realizate probabil din lemn, nu s-au mai păstrat. Dar mai multe descoperiri notabile sunt databile precis la începutul secolului II: inscripţia pusă de M. Opellius Maximus (Plopşor 1965, p. 203-207), un vas pictat (Bondoc 2006, p. 129-132), câteva fibule (Tudor, Diaconescu, Popilian 1967, p. 598, fig. 4/47), ceramică, opaiţe (Bondoc 2001a, p. 61-62), podoabe şi de asemenea, monede (Tudor, Diaconescu, Popilian 1967, p. 594, nota 3; p. 597, ş.a.). In general nivelul arheologic corespunzând acestei perioade de timp, este vizibil în toate sondajele şi secţiunile pe care le-am săpat. Deasupra sa se găseşte un nivel de arsură şi distrugere databil cu fibule şi monede, la finele secolului II. în acelaşi context am descoperit o statuetă de bronz a zeului Mercurius (pl. XXV/73), databilă tot la finele aceluiaşi secol. Aceste evidenţe arheologice sugerează o distrugere a aşezării provocată cel mai probabil, în timpul războaielor marcomanice.
După războaiele marcomanice, viaţa romanilor la Cioroiu Nou a revenit la normal. Clădirile de lemn din faza anterioară au fost refăcute din piatră şi cărămidă. Descoperirile arheologice de la finele secolului II constau în ceramică, inscripţii şi piese sculpturale (Florescu 1942, p. 27-28), monede, fibule etc. Tot în această vreme pare să fi început să funcţioneze şi officina lui Ambiurus (Bondoc 2005d, p. 107-117), care producea ţigle (pl. XXII/69; pl. XXIII/70).
Cele mai multe dintre monumentele romane de la Cioroiu Nou datează însă din prima jumătate a secolului III. Aceasta este perioada cea mai înfloritoare din punct de vedere economic şi edilitar. Asta poate şi motivată de instalarea aici a unui detaşament al legiunii VII Claudia. Templul (fig. 10b), termele (fig. 20). edificiul cu hypocaustum de sub cimitirul actual (fig. 15), locuinţe private, toate au fost ridicate în prima jumătate a secolului III. De asemenea, la Cioroiu Nou în prima jumătate a secolului III a funcţionat o statio militară, aşa cum ne asigură inscripţia pusă de Germanus (pl. III/3), speculator al legiunii VII Claudia (IDR, II, 141, cu bibliografia).
O situaţie specială prezintă fortificaţia, care după D. Tudor, ar fi fost ridicată pe la mijlocul secolului III, după războiul cu carpii. în jurul fortificaţiei se găsesc aşezarea civilă, villae rusticae, diferite alte construcţii şi necropola/necropolele. De asemenea, a fost semnalată existenţa unui cuptor de ars materiale de construcţie (cărămizi, ţigle, olane), fără alte amănunte (vezi locul acestui cuptor pe planul publicat la Tudor 1958, p. 177, fig. 42). în mare parte aşezarea civilă este suprapusă de satul actual. Suprafaţa pe care se întind urmele arheologice a fost estimată la aproximativ 20 de hectare (Tudor 1965, p. 109) sau cea. 3km2 (Tudor 1978, p. 210). O distrugere generală este sesizabilă arheologic pe la mijlocul secolului III, când întreaga Oltenia a fost afectată de invazia carpilor.
Intr-o mai mică măsură este reprezentată epoca romană târzie la Cioroiu Nou. Nu au fost descoperite niciodată construcţii care să poată fi datate în această vreme. Dar anumite descoperiri de epocă târzie s-au făcut atât în săpăturile mai vechi (ceramică, o fibulă- pl. XXXIV/93d), precum şi în cele recente (arme- pl. XXXI/90c); în anul 2008 dr. Adrian Gheorghe a achiziţionat de la un localnic, o fibulă cu capetele în formă de ceapă (pl. XXXIV/93e) databilă în secolul IV, piesă descoperită în perimetrul localităţii. Aşadar, avem de-a face şi cu o locuire romană târzie. Este posibil ca nucleul de locuire din această vreme să se fi aflat totuşi în altă parte. Cât priveşte lipsa unor construcţii de epocă târzie, aceasta ar putea fi explicată prin numeroasele intervenţii antropice, în urma cărora stratigrafia sitului a fost afectată.
Pe la mijlocul secolului V, perimetrul fortificaţiei a fost utilizat ca loc de înmormântări, aşa cum demonstrează un mormânt de înhumaţie de copil, descoperit în timpul săpăturile arheologice din anul 1959 (Tudor 1962, p. 550; Toropii 1976, p. 66 şi 74; Harhoiu 1998, p. 170, nr. 27). în anul 2000, am aflat şi eu resturile unui mormânt de inhumaţie distrus de intervenţii moderne; este vorba despre un fragment de calotă craniană (pl. XXXIX/100) aparţinând unui individ tânăr, posibil de sex feminin (informaţie Andrei Soficaru). în sfârşit, tot de la Cioroiu Nou provine şi o tijă fragmentară de bronz cu inel de prindere (pl. XXXVIII/98) care datează probabil din aceeaşi vreme (Bondoc 2009, sub tipar). Acestea sunt ultimele urme antice descoperite până în prezent la Cioroiu Nou.
O monedă mult mai târzie de la împăratul Phocas (602-610) sau Heraclius (610-641) nu are contextul descoperirii precizat (Toropii, Stoica 1974, p. 163); întrucât descoperiri contemporane cu moneda nu s-au făcut vreodată la Cioroiu Nou, se poate conchide că piesa putea ajunge acolo întâmplător.
Mult mai târziu, în evul mediu, fortificaţia a fost locuită din nou, aşa cum dovedesc descoperirile din săpătura Muzeul Naţional de Istorie din anul 2001: locuinţe, gropi menajere şi un cuptor de pâine (Petculescu, Oberländer, Bondoc 2002, p. 105). Este probabil vremea când un hrisov din 30 aprilie 1567 dat de Petru cel Tânăr menţionează în mod expres satul Cioroiu (Dicţionar istoric…, p. 328).
 STAREA DE CONSERVARE A MONUMENTELOR ARHEOLOGICE DE LA CIOROIU NOU
        Starea de conservare a monumentelor arheologice de la Cioroiu Nou nu este cea mai fericită. Asta din motive obiective şi subiective. Aşezarea civilă este suprapusă aproape în întregime de actuala localitate modernă.
Aşa cum reiese clar din fotografia aeriană (fig. 6-7), sectorul de nord al fortificaţiei a fost afectat de Apa Cioroiului (Eruga), care în urmă cu aproape un secol, formase aici o mlaştină, numită Balta Mare, în prezent secată (Tudor 1978, p. 210). în această zonă nivelul apei freatice este foarte ridicat; de câteva ori, din acest motiv, nu am putut finaliza săpătura în anumite locuri. Cu o situaţie similară s-a confruntat şi dl. Gheorghe Popilian în timpul săpăturilor din anii 1959-1960, aşa cum mi-a relatat personal.
        De mai multe ori de-a lungul timpului, cursul pârâului Eruga a fost curăţat şi dragat de către Direcţia Română a Apelor, probabil în vederea evitării inundaţiilor din anotimpurile ploioase. Problema este că întreaga latură nordică a fortificaţiei a fost afectată de cursul acestui pârâu. întrucât cuptoarele de olar sau de ars materiale de construcţii se amplasau de regulă în apropierea unei surse de apă, ne putem închipui distrugerile produse în timp de cursul apei precum şi de intervenţiile umane de curăţare şi dragare. în vederea obţinerii de pământ arabil, perimetrul fortificaţiei a fost supus unui amplu proces de terasare, în urma căruia valurile de pământ ale fortificaţiei sunt astăzi aproape distruse. Operaţii de acest gen s-au petrecut încă din anul 1926 (Tudor 1962, p. 548), când o parte a sistemului defensiv de pe latura de vest a fortificaţiei a fost nivelată. Concret, pământul folosit la ridicarea valurilor a fost săpat şi aruncat în şanţuri.
Cu excepţia colţului de nord-vest (achiziţionat de dr. Adrian Gheorghe şi afectat numai cercetărilor arheologice), perimetrul fortificaţiei este acoperit în totalitate de culturi agricole, arăturile anuale prejudiciind grav temeliile monumentelor, şi aşa destul de sumar păstrate. Multe dintre descoperirile de excepţie de la Cioroiu Nou s-au făcut întâmplător de către localnici; o bună parte a acestora au ajuns la Muzeul Olteniei, altele au luat drumul comerţului cu antichităţi, după cum unele au trecut neobservate. Resturile de zidărie romană, fragmentele de cărămizi şi ţigle, ceramică, monede şi alte mici artefacte nu mai constituie de mult o noutate. Mai mult chiar, cărămizi şi piatră scoase din diferite edificii romane au fost în urmă cu ceva timp utilizate de localnici pentru anumite construcţii moderne. Temeliile templului (fig. 10b) descoperit de către D. Tudor sunt acoperite în prezent de arături şi culturi agricole, iar un edificiu cu hypocaustum (fig. 15) se găseşte sub cimitirul actual. Şi pentru ca tabloul să fie complet, locul a început să fie bântuit de căutătorii de comori. Pe teren totuşi mai este încă vizibil conturul fortificaţiei, sub forma unei zone mai înalte, cu marginile destul de aplatizate în prezent.
 DESPRE NUMELE ANTIC AL LOCALITĂŢII
Cu privire la numele antic al localităţii au fost exprimate două opinii:
1. în anul 1965, C.S. Nicolaescu-Plopşor publica o inscripţie fragmentară (pl. 1/1), după a cărei întregire, editorul a conchis că la Cioroiu Nou se localizează enigmatica Malva (Plopşor 1965, p. 203-205). Identificarea propusă a fost respinsă în acelaşi an de către C. Daicoviciu (Daicovichi 1965, p. 654-655).
Cel mai probabil, inscripţia pusă de M. Opellius Maximus se întregeşte aşa cum a propus Nicolaescu-Plopşor. Adică pe inscripţie se poate citi [MALjVENSIUM. Insă dacă Malva se poate identifica cu aşezarea şi fortificaţia romane de la Cioroiu Nou, rămâne de văzut, deşi anumite opinii au fost exprimate în acest sens (Petolescu 1987, p. 30-31). Iar descoperirile recente (Bondoc 2007a, p. 157-159) ar putea susţine această teorie.
2. în anul 1966, D. Tudor a reluat discuţia cu noi argumente. Combinând lectura inscripţiei mai sus menţionate cu o alta (IDR, II, 141), D. Tudor a propus ca nume antic al Cioroiului Nou, Aquae (Tudor 1966, p. 847-854; Tudor 1968, p. 318-319). Nici această ipoteză nu a fost acceptată de C. Daicoviciu, care a respins-o într-o recenzie scrisă totuşi cu prea multă răutate şi în bătaie de joc (Daicoviciu 1969, p. 542-543). Ce-i drept, toponimul Aquae este destul de des întâlnit în Imperiul roman, dar desemnează un loc cu izvoare termale, ceea ce nu este cazul la Cioroiu Nou.
        Este limpede faptul că până la descoperire unei inscripţii elocvente, suntem încă pe tărâmul presupunerilor privind numele antic al localităţii. Dacă este să comparăm însă cele două ipoteze prezentate mai sus, cea de-a doua are mai puţine şanse. în privinţa celei dintâi, există anumite evidenţe, indirecte şi nu foarte precise. Asta şi din cauza faptului că mai toate inscripţiile ce ar putea oferi mai multe informaţii sunt sparte exact în locurile care interesează cel mai mult.
 MATERIALE DE CONSTRUCŢII
PIATRA. Faptul că localitatea Cioroiu Nou se găseşte exact în mijlocul unei câmpii, i-a atras după sine pe lângă o serie de avantaje, şi un dezavantaj major, şi anume lipsa pietrei. Fiind indispensabilă pentru ridicarea de construcţii trainice, piatra a trebuit să fi fost adusă din alte părţi. O cantitate remarcabilă de piatră, în special calcar, trebuie să fi fost adusă de la sud de Dunăre. O altă parte provine de prin regiunile mai deluroase ale Olteniei; astfel D. Tudor, credea că de undeva din satul Rudari, judeţul Dolj, se aducea o gresie slabă la Cioroiu Nou {Tudor 1978, p. 73).
1. CALCARUL de culoare albă, o rocă moale, cretoasă, a fost adus de la sud de Dunăre. Asta pentru că în Oltenia nu există cariere de calcar. Distanţa relativ mică până la Dunăre, adică aproximativ 20km, uşura mult aducerea calcarului din Moesia, de pe teritoriul de azi al Bulgariei. In literatura de specialitate s-a folosit şi se foloseşte formula “calcar de Vraţa”.
Calcarul a fost folosit numai la construcţii, ca materie primă; nu am depistat piese sculpturale sau de arhitectură care să fi fost realizate din calcar (această situaţie poate fi explicată şi ca urmare a faptului că piesele mari puteau fi refolosite ulterior, ra fabricarea varului).
2. GRESIA a fost folosită pe scară largă la Cioroiu Nou. O putem întâlni ca material de construcţie, dar şi ca ca materie primă pentru unele piese arhitecturale şi sculpturale. în primul caz, temeliile termelor cercetate în anii 2008-2009, conţin o mare cantitate de astfel de gresie. Pentru cealaltă utilitate menţionată aici, se pot evoca aici un fragment de capitel ionic, o statuetă a Fortunei, etc.
3. GRESIA NISIPOASĂ (saga) este deasemenea, întâlnită des la Cioroiu Nou. Destul de slabă din punctul de vedere al durităţii, era totuşi folosită la diverse construcţii, de pildă la temeliile templului (Tudor 1965, p. 111; cu această ocazie, D. Tudor a afirmat şi locul de unde era adusă această rocă, anume localitatea Rudari, jud. Dolj, situată la o distanţă de 15km de Cioroiu Nou). împreună cu dr. Adrian Gheorghe am verificat informaţia lui D. Tudor cu privire la existenţa acestei cariere şi am depistat-o înainte de intrarea în satul Corlate. Analiza făcută de geologul Aurelian Popescu de la Muzeul Olteniei, a confirmat că saga din cariera de la Rudari-Corlate este una şi aceeaşi cu ce folosită în construcţiile romane de la Cioroiu Nou.
CĂRĂMIZI. Din cauză că în Oltenia, piatra se găseşte mai rar după cum am mai spus, cărămizile au fost produse şi folosite pe scară largă. O mare cantitate de cărămizi a fost descoperită în perimetrul fortificaţiei, dar şi a aşezării civile. Şi astăzi, pe întreaga suprafaţă a fortificaţiei, fierului plugului scoate la iveală multe cărămizi întregi sau fragmentare; aceeaşi situaţie se întâlneşte în grădinile care suprapun aşezarea civilă. Erau folosite de obicei la construcţia zidurilor pentru clădiri publice şi locuinţe private, dar cărămizi au fost utilizate şi realizarea de pavaje.
Cărămizile romane descoperite la Cioroiu Nou sunt de mai multe feluri: de dimensiuni mari (cu laturile mari de aproximativ 30-45cm), de dimensiuni mijlocii (cu laturile mari de aproximativ 20-30cm) şi de dimensiuni mici de formă pătrată (cu laturile de aproximativ 20 x 20cm); cele din urmă provin de la instalaţii de tip hypocaustum. Toate au fost realizate din pastă zgrunţuroasă cu nisip şi pietricele în compoziţie. Unele prezintă impresiuni şi dâre efectuate cu degetele în scopul unei mai bune prize cu mortarul. Altele poartă urmele ţintelor de la încălţăminte sau ale lăbuţelor unor animale (câini, iezi). în sfârşit, o cantitate impresionantă de cărămizi au fost realizate de militarii legiunii VII Claudia (pl. XXI/67a-b), cantonaţi în postul militar (statio) de la Cioroiu Nou. Acestea din urmă au fost aflate în pilele hypocaustului şi în interiorul termelor.
ŢIGLE. O mare cantitate de ţigle, fragmentare mai ales, au fost aflate în săpăturile arheologice, dar şi întâmplător, pe terenurile agricole unde fierul plugului le scoate la iveală cu uşurinţă.
Au fost realizate din pastă zgrunţuroasă sau semifină. Compoziţia lor conţine nisip şi pietricele, şi au fost arse neuniform. Câteva piese poartă ştampila Ambiarus fecit (pl. XXII/69; XXIII/70), dovadă a unei officina care a funcţionat la Cioroiu Nou, proprietate a lui Ambiurus {Bondoc 2005d).
OLANE. Aceste piese erau necesare unui acoperiş, pentru îmbinarea şi acoperirea extremităţilor laterale ale ţiglelor (pl. XXIV). în funcţie de dimensiuni, am remarcat două feluri de olane. Primul conţine olanele de dimensiuni mari, cu lungimea de peste 40cm. In celălalt tip, se încadrează piesele cu lungimea sub 40cm.
LEMN. Era materia primă indispensabilă unei construcţii, dar care până în zilele noastre s-a păstrat cel mai puţin datorită perisabilităţii sale. Urmele sale se mai păstrează sub formă de tăciuni şi cenuşă, surprinse adesea de săpăturile arheologice. Lemnul a fost folosit la realizarea porţilor, uşilor, ramelor ferestrelor, a structurii acoperişurilor, mărturie stând numeroasele cuie, piroane, belciuge, balamale şi chei de fier. De asemena, stâlpi de lemn de anumite dimensiuni au fost utilizaţi la realizarea palisadei fortificaţiei.
 FORTIFICAŢIA
         Fortificaţia se găseşte la sud de satul actual, pe o terasă înaltă de cea. 3m şi are forma patrulateră-trapezoidală, cu colţurile rotunjite (fig. 6-9). Dimensiunile sale au fost măsurate de către D. Tudor după cum urmează: 235 x 130m (pentru toate aceste date, vezi Tndor 1962, p. 547-548). In zilele noastre, aceste dimensiuni pot fi cu greu verificate, datorită intervenţiilor edilitare şi a lucrărilor agricole care au distrus valurile de pământ şi au astupat şanţurile. Până la efectuarea unor măsurători cu mijloace moderne, precise şi eficiente, dimensiunile publicate de către D. Tudor rămân valabile.
Singura construcţie interioară pusă în evidenţă de cercetările arheologice până în prezent, este o clădire termală situată în colţul de nord-vest, despre care însă va fi vorba ceva mai jos. O poartă a fortificaţiei cu lărgimea de 12m a fost identificată pe latura de sud (Tudor 1978, p. 210); astăzi poarta nu mai este vizibilă pe teren. Fotografia aeriană din anul 1969 (fig. 7) confirmă existenţa acesteia printr-o mică întrerupere, dar indică astfel de întreruperi şi pe celelalte laturi ale fortificaţiei. Am sesizat o altă întrerupere semnificativă a sistemului defensiv al fortificaţiei pe latura sa de vest, unde pare să fi existat o altă poartă.
Sitemul defensiv al fortificaţiei consta în două valuri de pământ şi două şanţuri. Fotografia aeriană realizată în anul 1969 (fig. 7) prezintă destul de clar cele două valuri de pământ (Vallum 1 şi Vallum 2). Din păcate numeroase intervenţii antropice precum operaţiuni de terasare în vederea obţinerii de teren arabil şi anualele lucrări agricole au afectat grav structura celor două valuri de pământ. Astfel că într-o fotografie aeriană recentă, tăcută în anul 2003, cele două valuri de pământ sunt mai greu de detectat. Mecanizarea agriculturii a avut în acest caz un efect dezastruos asupra monumentului arheologic.
Mai bine cunoscut este valul interior (Vallum 1). A fost ridicat cu pământul rezultat din săparea şanţului Fossa 1. După D. Tudor, Vallum 1 avea o lăţime de 7-1 Om şi avea o înălţime păstrată de l-2m. Săpăturile mai vechi au pus în evidenţă şi urme ale unei palisade realizată din pari de lemn.
In vederea unei rezistenţe sporite, Vallum 1 a fost prevăzut cu o bermă. Aceasta, după măsurătorile lui D. Tudor avea o lăţime de 3,40m (Tudor 1978, p. 210). In sectorul de nord-vest al fortificaţiei (săpături Dorel Bondoc, anul 2004), berma surprinsă avea o lăţime de 2,5m, şi a fost realizată dintr-un humus de culoare gri-cenuşie (Bondoc 2005, p. 127).
Al doilea val de pământ (Vallum 2) a fost grav afectat de lucrările agricole. Existenţa sa a fost pusă în evidenţă ceva mai clar pe latura de vest a fortificaţiei, unde măsoară o lăţime maximă păstrată de 3m (săpături Dorel Bondoc, anul 2006).
Fortificaţia prezintă două şanţuri de apărare- Fossa 1 şi Fossa 2 (fig. 11, 12, 13/a-b), situate la 3m distanţă unul faţă de celălalt {Bondoc 2007, p. 130). Fossa 1 (fig. 1 la; 12a) este cel mai mare şi ca atare cel mai vizibil dintre şanţurile defensive de la Cioroiul Nou. A fost săpat de jur-împrejurul fortificaţiei, şi privit în secţiune are forma literei V. Dimensiunile sale măsurate de D. Tudor sunt: 8,40m lăţime la gură şi 2,50m adâncime (Tudor 1962, p. 549; Tador 1978, p. 210). Umplutura şanţului conţine pe lângă cărămizi, şi piatră de calcar, gresie nisipoasă, precum şi o mare cantitate de vase ceramice, fragmentare în cea mai mare proporţie. Toate aceste evidenţe sugerează ca şanţul să fi fost colmatat intenţionat.
Fossa 2 (fig. 11b; 12b) se găseşte situat la o distanţă de 3m de şanţul mare Fossa 1. Deschiderea la gură a şanţului Fossa 2 era de cea. 3 m şi adâncimea de l,50-l,75m. în umplutura şanţului s-au descoperit numeroase fragmente ceramice, fragmente de cărămizi, ţigle şi olane, bucăţi de marmură şi calcar, precum şi fragmente de amfore şi mortaria (Petculescu, Oberlander-Târnoveanu, Bondoc 2002, p. 105), fapt care lasă loc presupunerii unui proces de astupare intenţionată.
In stadiul actual al cercetărilor datarea fortificaţiei este o operaţiune dificilă şi riscantă, în condiţiile în care săpăturile vechi (1938, 1959, 1960 şi 1961) nu au beneficiat de o publicare completă, iar cele recente (2000-2009) au fost de mică amploare, argumentele sunt aproape cu totul insuficiente. Perimetrul fortificaţiei a fost deranjat de-a lungul vremii de numeroase intervenţii antropice; au fost deja publicate cele din evul mediu {Petculescu, Oberlander-Târnoveanu, Bondoc 2002, p. 105), iar despre cele din epoca modernă şi mai ales contemporană am vorbit mai sus. Profesorul D. Tudor, bazat mai ales pe monedele descoperite, a datat fortificaţia după încheiere războiului cu carpii {Tudor 1978, p. 210-211), aşadar în anul 248 sau undeva pe la mijlocul secolului III. Probabil, foarte mult în această apreciere au cântărit lucrările de refortificare datând din aceeaşi vreme, a unor castre şi oraşe romane din Oltenia, precum Romula şi Slăveni. Nu este exclusă însă şi o datare mai timpurie a momentului ridicării fortificaţiei, dar în acest moment nu dispunem de date certe în acest sens. Şi stabilirea momentului de sfârşit al fortificaţiei este discutabilă. Cele două şanţuri Fossa 1 şi Fossa 2 par să fi fost astupate intenţionat, cândva în a doua jumătate a secolului III, poate spre sfârşitul acestui secol. Ultimele descoperiri de epocă romană făcute la Cioroiu Nou datează de la finele aceluiaşi secol şi de la începutul secolului IV. Toate acestea mai trebuiesc încă verificate prin săpături arheologice viitoare. Oricum, pe la mijlocul secolului V, platoul fortificaţiei pare să fi fost folosit ca loc de înmormântări {Tudor 1962, p. 550; Toropu 1976, p. 66 şi 74; Harhoiu 1998, p. 170, nr. 27).
 TERMELE LEGIUNII VII CLAUDIA
Au fost ridicate în colţul de nord-vest al fortificaţiei, de un detaşament al legiunii VII Claudia (fig. 20, 21, 24). Pentru identificarea edificiului, în zonă au fost efectuate mai multe secţiuni-sondaje, în anii anteriori. După depistarea edificiului şi verificarea stratigrafiei, nu mai rămânea de tăcut decât să procedez la dezvelirea sistematică a clădirii.
            In anul 2008 au fost săpate 16 casete cu dimensiunile de 4 x 4m, între care au fost lăsaţi “martori” de pământ cu lăţimea de 0,60m (fig. 17). în anul 2009, aceşti “martori” au fost desfiinţaţi, iar casetele au fost din nou curăţate. Ca urmare, clădirea termală a fost în bună măsură dezvelită şi curăţată. întrucât fundaţiile sale au fost realizate din pietre zidite cu mortar, am procedat la conservarea lor primară, astfel că judeţul Dolj are în prezent primul său monument arheologic vizitabil.
            Clădirea a fost săpată şi dezvelită numai parţial, aşa că cele ce urmează reprezintă doar o prezentare preliminară. Concret, a fost pusă în evidenţă o “sală mare”, de formă dreptunghiulară, cu ziduri groase de 0,50m, din a cărei latură estică au fost restauraţi până în prezent, 15m (fig. 20). Această lungime lasă loc presupunerii că este posibil ca sala să fi fost împărţită în două sau mai multe camere, dar nu se poate afirma acest lucru cu certitudine, întrucât săpătura sa nu a fost finalizată. Zidurile sunt orientate pe direcţia NV-SE. Fundaţiile au fost săpate în pământul galben şi s-au păstrat până la înălţimea maximă de 1,20m. Clădirea a fost prevăzută pe latura de vest cu o absidă semicirculară cu diametrul de 5m. Interiorul său este în bună măsură ocupat cu mici stâlpi (pilae) aparţinând unei instalaţii de tip hypocaustum. Podeaua {suspensura) nu s-a mai păstrat decât sub forma unor fragmente dispersate; pe baza acestora am putut stabili că a fost realizată sub forma unui paviment din mortar de var amestecat cu spărturi mici de cărămizi în tehnica opus signinum; grosimea acestui paviment era de cea. 15 cm.
Latura nordică a sălii este de 5,20m, iar lăţimea totală (împreună cu absida) este de 7m. Pe direcţia est-vest au fost realizate 6 rânduri de pile, iar pe direcţia nord-sud, 7 rânduri. Pilele au fost constituite după observaţiile mele, din 6 cărămizi mici (22 x 22 x 6cm) suprapuse, aşezate pe o cărămidă-bază ceva mai mare (32 x 32 x 6cm); toate acestea au fost lipite cu lut (fig. 18). Uneori, cărămida mare a fost înlocuită cu o piatră rectangulară.
            In timpul săpăturilor arheologice, am descoperit fragmente de ţigle de hypocaust de tipul tegula mammata, precum şi tuburi de lut ars, ambele evidenţe conducând la concluzia că transmisia căldurii se făcea atât la nivelul pavimentului prin tuburi, cât şi prin spaţiul dintre pereţi şi ţiglele de tip hammata. Pentru fixarea acestor accesorii erau folosite nişte piroane mari de fier.
Şi cărămizile mari din stâlpii {pilae) hypocaustului, dar şi cele mici au fost ştampilate; este vorba despre un singur tip de ştampilă, cu legenda LEG VII CL (Bondoc 2000, p. 117-121; Bondoc 2001, p. 177-182; Petolescu 2005, p. 77, nr. 100). Ştampila este de formă dreptunghiulară (17 x 4cm), încadrată de un chenar dreptunghiular cu rame duble sus şi jos, şi de anse curbe la extremităţile laterale (fig. 19). Literele ştampilei sunt îngrijit realizate, în relief şi au înălţimea de 2,2-2,5cm. Unele cărămizi prezintă pe margini urme de arsură şi funingine. Mai rar, ştampile ale aceluiaşi detaşament al legiunii VII Claudia au fost aplicate şi pe ţigle. De regulă, este vorba despre acelaşi tip de ştampilă precum cel descris mai sus. dar o singură piesă prezintă o ştampilă încadrată într-o tabula ansata.
Nu s-au păstrat toate pilele acestei instalaţii; pe platforma hypocaustului pot fi observate şi urmele altor pile, care au fost demontate sau distruse. Distanţa dintre cărămizile bază este de 0,23-0,25m. Prezenţa pilelor de hypocaust şi plasarea absidei pe latura vestică (adică spre punctul cardinal unde apune soarele) dovedesc faptul că în acest spaţiu se afla cel puţin un bazin cu apă caldă; o situaţie similară întâlnim şi la termele de la Slăveni, cf. Popilian 1971, p. 629.
Praefurnium-\\\ (= spaţiul în care se făcea focul) a fost identificat pe latura de nord, la 1,20m distanţă de colţul de nord-vest al clădirii. Se remarcă printr-o mare cantitate de pământ ars până la vitrifiere, fiind acoperit de o crustă groasă de mortar, devenită extrem de solidă ca urmare a procesului de ardere. Avea dimensiunile de 2,30 x lm. Zidurile sale nu s-au mai păstrat. Lângă praefurnium au fost descoperiţi bolovani ce prezentau urme puternice de ardere, folosiţi probabil pentru producerea aburului prin aruncarea lor într-un bazin cu apă rece.
în interiorul praefurnium-u.hu au fost găsite doar două obiecte: un fragment diform de resturi topite de plumb (pl. XXXV/94d) şi un fragment dintr-o oală cu buza întoarsă orizontal spre exterior caracteristică primei jumătăţi a secolului III. Dacă descoperirea fragmentului de oală în praefurnium poate fi mai uşor justificată, atunci mai greu de explicat este prezenţa fragmentului de resturi topite de plumb. Să înţelegem că în praefurnium se tăceau prelucrări ale plumbului ?
La est de sala mare, se găseşte adaosată o cameră pătrată (fig. 21), cu fundaţii de piatră groase de 0,60m. Dimensiunile sale măsurate la exterior sunt 6,10 x 6,1 Om. Pietrele au fost meşteşugit cioplite şi zidite în ordine, dispuse pe mai multe asize, din care s-au păstrat maximum 5. Nu am depistat urme de podea; este posibil ca aceasta să fi fost realizată din cărămizi, care au fost scoase într-o epocă ulterioară. O intrare în această încăpere a fost depistată pe latura de est (fig. 22); s-a mai păstrat doar pragul şi o mică parte din pereţii în care se fixa uşa. Lăţimea intrării era de l,20m şi uşa era realizată din lemn. Spre deosebire de sala mare, această încăpere nu a fost dotată cu instalaţie de tip hypocaustum, fapt care poate sugera şi destinaţia sa. Cel mai probabil este vorba despre un vestiar (apodyterium).
Foarte interesant, în zidul de nord al acestei încăperi, aproape de fundaţia sa, a fost practicată o mică deschidere, creându-se astfel un canal de scurgere (fig. 23). Din acest canal s-a mai păstrat o mică porţiune. Canalul fusese realizat din cărămizi legate cu mortar de var, iar modul de construcţie era următorul: la extremităţile cărămizii de jos erau aşezate alte două cărămizi în poziţie verticală, acoperite cu o altă cărămidă. Se obţinea astfel un canal de scurgere care în secţiune avea forma unui pătrat. Dimensiunile cărămizilor folosite la realizarea canalului sunt de 27 x 27cm. Din umplutura canalului au fost recuperate 3 monede, din care una a fost emisă de Faustina II şi una de la Gordian III (?). întrucât în apodyterium nu se găsea nici un bazin de apă, singura destinaţie a canalului de scurgere era aceea de a deservi o latrină. în acest sens mai trebuie amintit faptul că la l,70m distanţă nord de resturile canalului de scurgere, am depistat o groapă menajeră săpată în aceleaşi scop (fig. 23).
*
Dacă fundaţiile clădirii au fost realizate din piatră, atunci fără îndoială suprastructura clădirii a fost construită din cărămidă, aşa cum reiese destul de clar din numărul mare (câteva mii !) de cărămizi întregi sau fragmentare descoperite. După dimensiunile fundaţiilor păstrate şi judecând şi în funcţie de analogiile cunoscute, se poate estima că termele legiunii VII Claudia de la Cioroiu Nou erau de fapt o clădire construită în genul parter + un etaj. în timpul săpăturilor au fost prelevate fragmente de tencuială vopsite în alb, ceea ce arată că astfel erau decoraţi pereţii interiori.
Iluminatul clădirii se făcea cu opaiţe seara şi noaptea, şi natural în timpul zilei; ultima afirmaţie se bazează pe cele câteva sute de fragmente de geam descoperite în timpul săpăturilor. Acoperişul clădirii a fost realizat din ţigle de tipul tegula hammata, aşezate pe “căpriori” de lemn. Un mare număr de piroane şi cuie descoperite în timpul săpăturilor arheologice, trebuie să fi fost folosite la îmbinările şi fixarea acestor “căpriori”. Extremităţile ţiglelor erau acoperite cu olane.
Alimentarea cu apă a termelor se putea tace uşor din pârâul Eruga (Apa Cioroiului), aflat în vecinătate; de altfel, în timpul săpăturilor au fost aflate aici mai multe fragmente de conducte ceramice (pl. XXV/74). Exceptând groapa menţionată mai sus care deservea o latrină, au mai fost descoperite alte două gropi de formă rotundă, prima situată la vest de clădire, iar a doua lângă colţul de nord-vest. în umplutura lor am aflat şi resturi menajere (oase de animale, fragmente ceramice), dar numai într-o mică măsură, aşadar destinaţia lor pare a fi cel mai probabil de evacuare a apelor reziduale.
Pe lângă cărămizile ştampilate invocate mai sus, în terme a fost descoerit un bogat material arheologic. O mare cantitate de ceramică de uz casnic, ceramică pictată, ace de os, brice de ras de fier, o ramă de plumb de la o oglindă, chei de fier, piroane şi cuie de fier, monede, obiecte ceramice, fragmente de vase de sticlă, fragmente de geam, oase de animale, etc. Merită remarcat de asemenea, un număr semnificativ de piese ceramice de joc (pl. XXX/88a-b) aflate aici, ceea ce sugerează că termele reprezentau totodată şi un loc de întâlnire şi de relaxare.
în stadiul actual al cercetărilor, este dificil de precizat o datare fermă a termelor legiunii VII Claudia de la Cioroiu Nou. Unele monede şi fibule datează de la finele secolului II. Ţinând seama de circulaţia monetară, de evidenţa stratigrafică, de fibulele mai precis databile, precum şi de ştampilele de pe cărămizi combinate cu inscripţia pusă de speculatorul Germanus (IDR, II, 141; Bondoc 2004, p. 9-11; Petolescu 2005, p. 76-77, nr. 99), se poate afirma că termele au fost folosite în prima jumătate a secolului III. Sfârşitul lor s-a petrecut pe cale violentă: un nivel general de dărâmături, combinat cu puternice urme de incendiere a fost sesizat în timpul săpăturilor arheologice. Ipotetic, acest moment se poate identifica cu atacul carpilor din anul 247.
Aceaste date preliminare vor putea fi nuanţate ulterior, pe măsura avansării cercetărilor. Atunci voi reveni cu precizări suplimentare privind anumite detalii şi mai ales destinaţia tuturor încăperilor.
*
O clădire sau mai degrabă o încăpere (fig. 16) descoperită în anul 2002 (Petculescu. Bondoc, Bălteanu, Răduţă 2003, p. 88-89), va fi prezentată împreună cu clădirea termală, din cauza faptului că este situată în imediata sa apropiere, dar şi pentru că zidurile sale au acelaşi aliniament (NV-SE). A fost pusă în evidenţă prin patru secţiuni de 18 x 2m, săpate pe direcţia est-vest. Din respectiva încăpere s-au păstrat numai fundaţiile, cu lăţimea de 80-90cm, păstrate pe o înălţime de 50-60cm. Pentru realizarea lor au fost folosite fragmente de calcar şi sâgă în proporţie de 90%, dar şi fragmente de cărămizi, ţigle, olane şi chiar fragmente ceramice (!), toate legate cu mortar. Zidurile au fost demantelate sistematic într-o epocă posterioară în vederea recuperării şi a reutilizării pietrei, iar nivelul de călcare al încăperii a fost deranjat de lucrările agricole.
încăperea are dimensiunile de 5,7 x 5,5m măsurate la exterior şi 3,75 x 3m, măsurată la interior. Avea podeaua realizată din piesele ceramice de pavaj în formă de pişcot, fixate cu mortar sau cu lut. Exceptând materialele de construcţie menţionate deja, din inventarul prelevat putem aminti aici o monedă emisă de Iulia Domna, un brici de ras realizat de fier, ceramică, fragmente de sticlă de geam, oase de animale, obiecte de os, fier şi bronz.
 UNITĂŢI MILITARE
 1. Legio VII Claudia (Bondoc 2000, p. 117-121; Bondoc 2001, p. 177-182; Petolescu 2005, p. 77, nr. 100); detaşamentul acestei mari unităţi este atestat de mai multe cărămizi şi ţigle ştampilate (pl. XXI/67a-b). Detaşarea la Cioroiu Nou a unei vexilaţii a acestei legiuni tocmai de la Viminacium (azi Kostolac, în Serbia) este posibil să fi fost consecinţa unei concentrări strategice de trupe efectuate la un moment dat. Datarea sa în prima jumătate a secolului III este în acest moment cea mai potrivită.
2. Legio VII Claudia Maximiniana (IDR, II, 141; Bondoc 2004, p. 9-11; Petolescu 2005, p. 76-77, nr. 99); cu acest epitet, acelaşi detaşament invocat mai sus sau un altul aparţinând legiunii VII Claudia, este atestat de o inscripţie (pl. III/3) în vremea împăratului Maximin Tracul (235-238). Important este şi faptul că inscripţia a fost pusă de un speculator al legiunii.
3. Legio IUI Flavia (Bondoc 1997, p. 272, nr. 3; Petolescu 1998, p. 279, nr. 726); o inscripţie cu contextul de descoperire necunoscut (pl. VII/7), permite presupunerea ca şi un detaşament din legiunea IUI Flavia să se fi aflat la Cioroiu Nou la un moment dat. Din păcate inscripţia este frgamentară şi nu dispunem de alte date.
4. O cohortă neprecizată este posibil să se fi aflat la Cioroiu Nou, dacă întregirea unei inscripţii fragmentare (pl. VII/9) este corectă (IDR, II, 148 cu bibliografia). în caz afirmativ, nu putem spune dacă respectiva cohortă aparţinea uneia din cele două legiuni sau era una auxiliară.
 STATIO
             O clădire care să poată fi identificată cu o statio militară nu a fost descoperită încă la Cioroiu Nou. Existenţa sa este însă asigurată cel puţin în timpul împăratului Maximin Tracul, de inscripţia pusă de Germanus (pl. III/3), speculator al legiunii VII Claudia (IDR, II, 141, cu bibliografia).
Prin termenul de statio în accepţiunea sa militară, ar trebui să înţelegem un post de pază permanent ocupat de un detaşament de soldaţi. Acest post era amplasat într-un anume punct strategic sau la încrucişarea de drumuri, de unde putea fi supravegheată o anumită regiune, precum şi securitatea unui drum sau a mai multora. Paza şi ordinea, siguranţa călătorilor, negustorilor, mărfurilor şi a serviciului poştal, strângerea de impozite în natură pentru aprovizionarea armatei, par să fi fost principalele atribuţii ce cădeau pe seama unui astfel de post. în secolul III posturile militare de tip statio erau alcătuite sau comandate de regulă de beneficiarii (discuţii şi bibliografie la Opreamt 1994, p. 74-78; pentru beneficiarii din Dacia, vezi Ardevan 1991, p. 163-171), subofiţeri însărcinaţi cu atribuţii similare celor enumerate mai sus.
Statio de la Cioroiu Nou era ocupat de militari ai legiunii VII Claudia din Moesia Superior. De ce a fost necesară aducerea unor militari dintr-o altă provincie rămâne încă o problemă de discutat. Singurul răspuns acceptabil ar fi o situaţie gravă sau urgentă din vecinătatea Daciei în vremea împăratului Maximin Tracul (Opreanu 1994, p. 75; Bondoc 2004, p. 11), când legiunile şi trupele acestei provincii au fost angrenate în luptele purtate împotriva sarmaţilor şi a dacilor liberi (aluzie la aceste lupte, în HA, Maximinus cel Bătrân, 12; Herodian, VII, 2). Aceste lupte purtate cel mai probabil în anii 236-237, reies destul de clar dintr-o inscripţie de la Apulum, care îl onorează pe împăratul Maximin Tracul cu epitetele Dacicus Maximus şi Sarmaticus Maximus (Macrea 1969, p. 436-437; IDR, III/5, 429). In acest context armatele Daciei trebuie să fi fost angrenate pe cele două fronturi. Probabil, atunci s-a simţit nevoia trimiterii de trupe dintr-o altă provincie (Moesia Superior) în Dacia Inferior.
 TEMPLUL
 O clădire ridicată în afara fortificaţiei (fig. lOa-b), lângă latura sa de est a fost interpretată drept un templu (Tudor 1965, p. 109-115; Tudor, Diaconescu, Popilian 1967, p. 601-604). Deşi nu există argumente suficiente şi convingătoare pentru această identificare, nici nu au fost formulate alte propuneri privind destinaţia clădirii. Pe de altă parte, numărul mare de descoperiri sculpturale şi epigrafice de la Cioroiu Nou, redând sau invocând diverse divinităţi de epocă romană, impune teoria existenţei fără dubii a unui templu sau mai multe.
Clădirea avea formă dreptunghiulară (fig. 10b), cu dimensiunile de 17,80 x 6,60m şi era alcătuit dintr-un vestibul deschis (3,50 x 5,60m), un pronaos (5,60 x 6,73m) şi un naos (5,45 x 5,90m). Dimensiuni vestibul: 6,60 x 3,50m; dimensiuni pronaos: 6,73 x 5,60m; dimensiuni naos: 5,90 x 5,50m. Temeliile au grosimea de 55-60cm şi au fost realizate din lespezi şi piatră de calcar nisipos, legate cu mortar de var. Suprastructura clădirii era realizată din cărămizi legate cu acelaşi tip de mortar; pereţii aveau grosimea de 42cm. Edificiul a fost datat în prima jumătate a secolului III {Tudor 1965, p. 110) sau mai devreme, încă din a doua jumătate a secolului II (Tudor, Diaconescu, Popilian 1967, p. 601). Distrugerea sa a fost pusă pe seama carpilor, aşadar în anul 247.
Din inventarul prelevat din interiorul clădirii (Tudor, Diaconescu, Popilian 1967, p. 601 şi 604), reţinem: două plăcuţe pentru preparat medicamente, opaiţe cu ştampila Flavi, Armeni şi Ianuari, un instrument medical fragmentar, patru ace de os de cusut şi de prins părul, cinci monede (1- Antoninus Pius; 2- Elagabal; 3-4- Alexander Severus; 5- Gordian), ceramică, piroane de fier. In prezent, fundaţiile acestei clădiri sunt acoperite cu pământ pe care se află diverse culturi agricole, terenul fiind proprietate privată. Amplasamentul său exact a fost precizat în cercetările vechi: la 60m sud-vest de podul peste pârâul Eruga.
 GROAPA CU STATUI ŞI STATUETE
           In exteriorul fortificaţiei, lângă colţul de sud-vest al acesteia, săpăturile arheologice din anii 1960-1961 au pus în evidenţă o groapă cu statui şi statuete romane de marmură. Locul gropii a fost indicat de către localnicul Constantin Ivancu, care înainte de săpături ar mai fi scos sculpturi din ea, pe care le-a vândut. Nu au fost precizate dimensiuni, adâncime şi nici nu a fost publicat planul acestei gropi.
Iată lista descoperirilor făcute în această groapă (după Tudor 1965, p. 112):
– statuetă de marmură cu reprezentarea unei femei cu coif pe cap (după descrierea descoperitorului); cel mai probabil este vorba despre zeiţa Minerva; piesa a fost descoperită în anul 1936 şi apoi a dispărut în comerţul ilegal cu antichităţi; înălţimea probabilă- lm;
– statuie din marmură descoperită în 1936, înaltă de cea. lm cu reprezentarea unui om încolăcit de un şarpe (după descrierea descoperitorului); piesa fusese mutilată pentru că îi lipsea capul; D. Tudor a apreciat că este vorba despre un Aion mithriac;
– cap de statuie de marmură cu reprezentarea lui Liber Pater (pl. VIII/11);
– cap de statuie de marmură redându-1 pe Apollo (pl. X/14);
– partea superioară (cap şi bust) dintr-o statuetă de marmură cu reprezentarea lui Iupiter (pl. XI/16);
– un picior miniatural (cel drept) de marmură;
– o mână (stânga) de statuetă de marmură ce ţine un corn de libaţii;
– fragment din bustul unei statuete de calcar redând o femeie cu o cornucopia în mână, aşadar este vorba despre Fortuna;
– zece fragmente de marmură de la diverse statuete;
– alte şapte astfel de piese.
In ultima abordare a descoperirilor de la Cioroiu Nou {Tudor 1978, p. 211), D. Tudor aminteşte despre “peste 37 fragmente din marmură sau calcar, provenind de la statuete şi figurine sparte”. Contextul în care au fost aflate, precum şi modul de depozitare 1-a determinat pe autorul cercetărilor să conchidă că piesele au fost strânse din diverse locuri după o distrugere, cel mai probabil după invazia carpică din anul 247.
Deşi a fost exclusă posibilitatea ca groapa cu statui şi statuete să fie un efect al profanării templelor păgâne de către creştini (Tudor 1965, p. 114), totuşi există anumite indicii în acest sens. Mai întâi că nu este vorba despre o favissa aparţinând unui templu. Apoi că statuile descoperite sunt mutilate.
De asemenea, groapa a fost săpată în exteriorul fortificaţiei (vezi amplasamentul gropii la Tudor 1965, p. 110, fig. 1), probabil tocmai în vederea debarasării totale de reprezentările zeilor păgâni. Nu în ultimul rând trebuie spus că cei mai interesaţi în distrugerea reprezentărilor păgâne au fost creştinii. O opinie similară a fost emisă şi pentru groapa cu statui şi statuete de la Tomis {Canar-ache, Aricescu, Barbu. Rădulescu 1963, p. 123).
CLĂDIREA CU HYPOCAUSTUM DE SUB CIMITIRUL ACTUAL
 Ruinele unei clădiri cu hypocaustum (fig. 15) se găsesc sub cimitirul actual al satului Cioroiu Nou (Tudor, Diaconescu, Popilian 1967, p. 599; Tudor 1968, p. 316). A fost parţial dezvelită de săpătura S VII / 1960-1961, fiind afectată de înmormântările recente în cimitirul actual (vezi locul secţiunii la fig. 9). Zidurile exterioare ale clădirii fuseseră realizate din cărămizi de formă dreptunghiulară (55 x 42 x 6cm), lipite cu lut. Un zid interior realizat în aceeaşi tehnică şi tot din acelaşi tip de cărămizi, face un unghi curios indicând poate
compartimentarea clădirii în acest fel. Nu au fost precizate dimensiunile clădirii, dar de pe planul publicat (Tudor, Diaconescu, Popilian 1967, p. 599, fig. 5/2) reiese că lăţimea clădirii era de cea. 5,70m. Latura lungă a fost pusă în evidenţă pe 7m, dar săpătura nu a fost epuizată datorită prezenţei mormintelor din cimitirul modern.
Hypocaustul a fost depistat la o adâncime de -30cm şi avea lungime de 6m şi lăţimea de 5m. Era aşezat pe o podea realizată din mortar de var amestecat cu pietriş. S-au păstrat bazele a 8 pilae, realizate din cărămizi pătrate (20 x 20 x 6cm). Distanţa dintre aceste pilae era de 38cm. în timpul săpăturilor au fost depistate şi unul sau două praefurnia, cu dimensiunile de 60 x 35cm.
Clădirea a fost considerată drept terme de către D. Tudor şi datată în prima jumătate a secolului III. Dacă datarea nu prezintă nici un fel de problemă, în schimb identificarea cu o clădire termală este tară temei. Nimic nu ne lasă să credem că acolo ar fi fost vreo baie. Compartimentarea clădirii cu ajutorul acelui zid interior indică faptul că avea o altă destinaţie, în stadiul actual al cercetărilor cea mai corectă exprimare este că avem de-a face cu o clădire încălzită cu un hypocaust. Lipsa oricăror ştampile militare pe cărămizile descoperite în interior, precum şi faptul că zidurile au fost lipite cu lut, ar putea sugera că este vorba despre o construcţie civilă, mai ales că se află în afara fortificaţiei.
 VILLAE RUSTICAE
 Deşi villae rusticae la Cioroiu Nou au fost pomenite mereu de D. Tudor {Tudor 1942, p. 94; Tudor 1958, p. 176; Tudor 1968, p. 315-316; Tudor 1968a, p. 215; Tudor 1978, p. 210). niciodată nu au fost făcute publice detalii ale acestora. Nu am reuşit să aflu dacă au fost făcute cercetări vreodată, sau este vorba numai despre presupuneri.
O villa rustica a fost precizată la nord-est de sat (pe planul publicat de Tudor 1942, p. 95); locul respectiv este acoperit de culturi agricole, dar la suprafaţă solului sunt vizibile fragmente de ţigle, cărămizi, cioburi şi pietre (vezi amplasamentul pe fig. 8). în punctul respectiv, pe arătură, împreună cu dr. Adrian Gheorghe, am depistat urma unui zid de piatră lung de cea. 20m. Chiar dacă nu s-au făcut săpături arheologice în acest loc, existenţa unei villa rustica sau a mai multe la Cioroiu Nou, este firească din toate punctele de vedere.
 NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE
             Pe planul ridicat de A. Vincenz în anul 1939 (fig. 8) şi publicat de către D. Tudor în două rânduri {Tudor 1942, p. 95, fig. 15; Tudor 1958, p. 177, fig. 42), au fost precizate locaţiile unor morminte sau necropole după cum urmează:
– un sarcofag roman (pl. XIV/24), ce provine dintr-un tumul situat la cea. 400m vest de fortificaţie; este vorba despre sarcofagul descoperit de C.S. Nicolaescu-Plopşor şi publicat de mine, cf. Bondoc 2000b, p. 75, nr. 2;
– un mormânt roman de cărămidă la cea. 50m nord de cimitirul actual;
– un mormânt roman de cărămidă la cea. 1200m est de şoseaua ce merge spre Băileşti;
– mormântul lui M. Cassius Herculanus (pl. V/5), lângă podul peste pârâul Baboia al şoselei ce merge spre Băileşti; pentru stela funerară, vezi IDR, II, 147, cu bibliografia.
în afară de cele menţionate mai sus, pe teren, la sud şi vest de canalul Baboia sunt vizibili pe teren mai mulţi tumuli. Nu s-au făcut săpături în aceste puncte.
De asemenea, importantă este şi descoperirea unui leu funerar de piatră (pl. XIV/23), la vest de fortificaţie, dincolo de pârâul Eruga {Tătulea 1998, p. 212).
CUPTOARE DE ARS ŢIGLE, CĂRĂMIZI ŞI OLANE. OFFICINA LUI AMBIURUS
1. Pe planul ridicat de arhitectul A. Vincenz în anul 1939 şi publicat de D. Tudor (Tudor 1942, p. 95; Tudor 1958, p. 177, fig. 42) este marcat locul unde în timpul cercetărilor vechi, a fost descoperit un “cuptor roman de cărămidă, ţiglă şi olane”. Cu excepţia acestei succinte semnalări, nu au fost publicate vreodată detalii. Din cele ce mi-a relatat dl. Popilian, cuptorul ar fi fost descoperit de către C.S. Nicolaescu-Plopşor, care i 1-a semnalat lui D. Tudor.
Nu s-au tăcut săpături arheologice în acel loc. Măsurând pe planul publicat (Tudor 1958, p. 177, fig. 42), cuptorul respectiv s-ar afla la cea. 150m nord de fortificaţie, aşadar undeva în gospodăria unui localnic din Cioroiu Nou. încercările mele de a localiza cuptorul pe teren au eşuat, poate şi din cauza construcţiilor moderne şi a plantaţiilor agricole.
            Altfel, existenţa unui cuptor de ars materiale de construcţie nici nu trebuie să surprindă. Numeroasele clădiri publice sau private ridicate în epoca romană la Cioroiu Nou au necesitat o mare cantitate de cărămizi, ţigle şi olane. Ca să nu mai vorbim de faptul că respectivele construcţii trebuiau permanent întreţinute şi uneori reparate. Perimetrul fortificaţiei abundă în resturi de materiale de construcţii împrăştiate pe arătură, fără să le includem pe cele ce au fost recuperate în timpul săpăturilor arheologice şi refolosite ulterior la conservarea primară a fundaţiilor clădirii termale.
Pe lângă materialele de construcţie enumerate mai sus, mai trebuie adăugate tuburi de aducţiune a apei, piese de mozaic, cărămizi de paviment, cărămizi pentru hypocaustum, ţigle de hypocaustum, fusaiole şi greutăţi de lut pentru pentru fusul de tors şi războiul de ţesut.
2. Descoperirea mai multor ţigle cu ştampila Ambiuru(s) f(ecit) (pl. XXII/69; XXIII/70), atestă tară dubii existenţa unei offwina particulară destinată realizării de material de construcţie (Bondoc 2005d, p. 107-117; Falileyev 2007, p. 37). Şi mai interesant este faptul că ţiglele ştampilate au fost descoperite în interiorul fortificaţiei. O astfel de ţiglă a fost descoperită şi în localitatea Vârtop (IDR, II, 160 cu bibliografia) şi atestă faptul că respectiva offwina aproviziona cu material de construcţie nu numai Cioroiu Nou, ci şi localităţile din vecinătate.
Este atrăgătoare ipoteza conform căreia cuptorul de ars cărămizi şi ţigle identificat în cercetările vechi, la nord de fortificaţie (vezi mai sus) să fi aparţinut de offwina particulară a lui Ambiurus, dar în acest moment nu se poate şti. Ipoteza va putea fi confirmată sau infirmată abia după ce cuptorul va fi localizat şi cercetat.
3. Cărămizile cu ştampila legiunii VII Claudia (pl. XXI/67a-b) despre care am mai vorbit (Bondoc 2000; Bondoc 2001), pun problema existenţei unui atelier de realizat materiale de construcţii, militar de data aceasta. Nu au fost descoperite urmele cuptorului aferent, dar acestea nu ar trebui să fie prea departe de fortificaţie. După părerea mea se exclude posibilitatea ca aceste cărămizi ştampilate să fi fost aduse din alte părţi; comparând ştampilele legiunii VII Claudia aplicate pe cărămizile de la Cioroiu cu cele publicate în literatura de specialitate (Gudea 1980, p. 101-102, fig. 8-10; Benea 1983, pl. I-II), reiese destul de clar faptul că cele dintâi sunt total diferite de celelalte. Nu am aflat până în prezent cărămizi a căror ştampilă să fie identice cu cele de la Cioroiu Nou.
 ATELIERUL CERAMIC
Despre existenţa unui atelier ceramic la Cioroiu Nou în epoca romană s-a mai discutat (Tudor 1968, p. 316;’ Popilian 1976, p. 153; Bondoc 2005d, p. 107-117; Bondoc 2006, p. 128-141; Rusu-Bolindeţ 2007, p. 29 şi 338). Argumente ce pot fi invocate în acest sens sunt: cantitatea industrială, enormă de ceramică romană descoperită până în prezent, particularitatea formelor, numărul mare (cel mai mare din întreaga Dacie !) de vase romane pictate, descoperirea câtorva figurine de lut cu reprezentarea zeiţei Venus, tipare ceramice, etc.
Problema este că până în prezent nu a fost descoperit nici un cuptor de olar. Dar acesta este un aspect ţine probabil de stadiul încă incipient al cercetărilor. Dacă mai luăm în calcul modificările antropice tăcute de-a lugul vremii, precum şi faptul că aşezarea civilă a fost în mare parte suprapusă de satul modern, atunci ne putem explica de ce nu am găsit nici un cuptor de olar. Nu este exclusă posibilitatea ca un astfel de cuptor sau mai multe să fi existat în afara fortificaţiei. Am descoperit câteva urme pe arătură ale unor astfel de cuptoare la nord-est şi sud-est de sat.
In atelierul ceramic de la Cioroiu Nou a fost produsă o mare cantitate de ceramică de uz casnic, constând în: oale, căni, pahare, urcioare, cupe, castroane, străchini, farfurii, tăvi, platouri, capace, etc. în categoria ceramicii de lux se includ: imitaţii de terra sigillata (terra sigillata locală), ceramica ştampilată, ceramica decorată în tehnica barbotinei şi ceramica smălţuită. Uneori întâlnim ceramică smălţuită decorată în tehnica barbotinei. O categorie aparte este reprezentată de ceramica pictată. Nu deţinem date despre producerea aici a unor amfore sau mortaria, dar este foarte posibil să fi fost aşa.
 PRELUCRAREA METALELOR 
Descoperirile arheologice făcute la Cioroiu Nou nu lasă loc de îndoială asupra prelucrării pe plan local a metalelor feroase şi neferoase. Existenţa unui atelier sau mai multe în cadrul unei aşezări sau fortificaţie romane, este până la urmă un lucru firesc. însăşi ridicarea unor construcţii de genul celor descoperite la Cioroiu Nou, necesita un mare număr de unelte şi accesorii de metal. Chiar dacă unele piese metalice ar fi putut fi aduse din alte părţi, nu încape îndoială că cele mai multe erau realizate pe loc.
PRELUCRAREA FIERULUI. în perimetrul fortificaţiei a fost descoperită o mare cantitate de obiecte de fier. Este vorba despre piroane, cuie, tije, belciuge, scoabe, table, arme, unelte, cuţite, verigi, etc. Cea mai mare parte a acestora au fost produse pe loc. Ca dovadă stă în primul rând descoperirea în perimetrul sau în vecinătatea fortificaţiei, a unor “lupe” de fier, sau fragmente ale acestora (pl. XXXV/94a-b). Acestea reprezintă produsele obţinute din minereu, prin înlăturarea la o temperatură ridicată în interiorul unui cuptor, a metalelor neferoase şi a altor compuşi. “Lupele” astfel obţinute erau transportate apoi în alte cuptoare, spre alte destinaţii, în vederea topirii şi a prelucrării lor. în Oltenia, nu se pune problema extracţiei unor minereuri de fier, aşadar “lupele” de fier au fost aduse la Cioroiu Nou din alte părţi. O astfel de “lupă” de fier a fost descoperită în anul 2003 (pl. XXXV/94a), în vecinătatea de sud-est a fortificaţiei, şi cântăreşte 23kg.
Şi mai elocvent cu privire la prelucrarea fierului este descoperirea mai multor fragmente de zgură de fier, provenite din timpul procesării metalului. “Lupele” despre care am vorbit mai sus erau apoi introduse în cuptoare speciale unde procesul de prelucrare (reducere) continua. Temperatura necesară de topire era de 1200 °C. Cu această ocazie o parte semnificativă din metal în combinaţie cu cuarţi şi alte impurităţi formau aceste zguri de fier, care erau scoase din cuptor şi abandonate. Mai departe, fierul era topit şi turnat în tipare, prelucrat la cald, bătut, etc, până la obţinerea unor produse finite.
PRELUCRAREA PLUMBULUI. Este ştiut faptul că obţinerea plumbului se tăcea în condiţii speciale (Strabon, III, 2, 8), ca urmare a necesităţii eliminării gazelor toxice care se degajau în timpul obţinerii lui. Instalaţii de topire a acestui metal nu au fost aflate la Cioroiu Nou. Dar din aria fortificaţiei şi a aşezării romane de la Cioroiu Nou, provin o serie de descoperiri care atestă prelucrarea plumbului aici. încă din timpul săpăturilor vechi au fost semnalate descoperiri de bucăţi de plumb topit {Tudor, Diaconescu, Popilian 1967, p. 604).
In anul 2004, în sectorul de nord-est al fortificaţiei am descoperit o “turtă” de plumb de 5kg (pl. XXXV/94c). Descoperirea dovedeşte că plumbul era adus la Cioroiu Nou în stare brută sub forma unor astfel de “turte”, după care era topit şi turnat, prelucrat în diverse forme, în 2009, lângă praefurnium-vX termelor, am găsit un fragment diform de resturi topite de plumb (pl. XXXV/94d). Cu siguranţă, provenea din timpul unui procesul de topire a unei piese brute de plumb, care a fost topită şi turnată într-un anume fel. In 2005, în sectorul de nord-est al fortificaţiei, am aflat pe arătură o placă de plumb de formă dreptunghiulară, cu orificii la cele 4 colţuri (pl. XXXV/94e).
Cele trei descoperiri enumerate mai sus dovedesc existenţa unui atelier (qffîcina) de turnare şi prelucrare a plumbului. La Cioroiu Nou au fost aflate până în prezent două rame de oglinzi (pl. XXIX/87a; XXX/87b) şi două plăcuţe cu reprezentarea Cavalerilor Danubieni (pl. XIII/21-22), toate acestea din plumb. Perspectiva realizării lor pe loc este foarte atrăgătoare. Analizele metalografice făcute pe patru astfel de piese sunt foarte relevante în acest sens.
PRELUCRAREA BRONZULUI. După ce existenţa unor ateliere sau instalaţii de prelucrare a fierului şi plumbului a fost dovedită mai sus, prelucrarea bronzului pare una foarte probabilă. Paradoxal, această teorie este susţinută de foarte puţine indicii. Asta şi din cauza costului ridicat al acestui metal, motiv pentru care s-a urmărit în permanenţă recuperarea deşeurilor de bronz în vederea retopirii lor. Cantitatea de obiecte de bronz descoperite la Cioroiu Nou este mai mică decât a celor de fier, dar acest fapt ar putea fi pus şi pe seama stadiului încă incipient al cercetărilor. Cu excepţia unor piese notabile constând în fibule şi piese de echipament militar, cea mai mare parte a descoperirilor de bronz de la Cioroiu Nou constau în tije, table, ace de cusut.
PRELUCRAREA OSULUI ŞI CORNULUI
Alături de lut, metale şi piatră, prelucrarea osului şi cornului au constituit alte preocupări ale romanilor de la Cioroiu Nou. Cele două materii prime- osul şi cornul- erau foarte la îndemână urmare a creşterii animalelor şi vânătorii. O serie de descoperiri stau mărturie faptului că era vorba nu doar despre simple preocupări în domeniu, ci de un atelier în toată regula.
Foarte multe resturi osuare şi coarne poartă evidente urme de prelucrare (pl. XXXII/9 la-b), unele nemaifiind terminate, altele reprezentând simple rebuturi. Pe baza produselor finite descoperite în săpăturile arheologice se poate afirma că la Cioroiu Nou s-au produs ace de cusut, ace de păr, mânere, rondele, jetoane, amulete, etc. Toate cele prezentate sumar mai sus implică existenţa unui atelier specializat în prelucrarea osului şi cornului.
CIRCULAŢIA MONETARĂ
Cu privire la circulaţia monetară, nu mă voi referi aici la monedele republicane sau la cele imperiale din secolul I p.Chr., care au ajuns la Cioroiu Nou datorită rămânerii lor în circulaţie un timp mai îndelungat. Monedele din vremea stăpânirii romane în Dacia debutează cu emisiuni de la împăratul Nerva şi continuă fără întreruperi până la Marcus Aurelius. Din vremea împăratului Commodus nu avem nici o monedă descoperită în săpăturile arheologice; o piesă de la acest împărat a fost semnalată doar într-o colecţie particulară {Tudor 1962, p. 552), însă menţiunea este nesigură. Dacă din cercetările viitoare nu vor rezulta monede la Commodus, înseamnă că circulaţia monetară la Cioroiu Nou prezintă un hiatus în timpul domniei sale.
Din vremea lui Septimius Severus monedele îşi reiau circulaţia. Ultimele emisiuni precis databile provin din timpul împăratului Filip Arabul (Tudor 1965, p. 111).
S-au menţionat în literatura de specialitate şi monede romane târzii (Tudor 1968, p. 318; Tudor 1978, p. 211). Căutând să verific provenienţa lor, am putut afla că respectivele monede de epocă romană târzie provin de fapt dintr-o colecţie particulară (Tudor 1962, p. 552). întrucât nici în săpăturile mai vechi (informaţie Gh. Popilian), nici în cele recente efectuate de autorul acestor rânduri, nu au fost descoperite astfel de piese, circulaţia monetară în epoca romană târzie la Cioroiu Nou rămâne o teorie care mai trebuie verificată în cercetările viitoare.
CULTE ŞI CREDINŢE RELIGIOASE
            LIBER PATER, este atestat la Cioroiu Nou de un număr de şase reprezentări statuare, de dimensiuni mai mari sau mai mici, realizate din marmură.
HERCULE: un monument statuar cu inscripţie, un relief sculptural şi o statuetă fragmentară, toate realizate din marmură.
MERCURIUS, este reprezentat de o statuetă de bronz, o inscripţie şi două pandantive de bronz cu reprezentarea unor broaşte ţestoase; de asemenea un cocoş de bronz (pierdut încă de la finele secolului XIX) aparţine aceluiaşi cult.
JUPITER: două statuete cu reprezentarea sa şi trei reprezentări sculpturale cu reprezentarea unor acvile; toate piesele sunt de marmură.
VENUS: trei figurine de lut.
CYBELE: două reprezentări sculpturale de marmură, din care una cu inscripţie.
HEKATE: o placă votivă din marmură.
NIMPHAE: fragment dintr-o plăcuţă de marmură.
CAVALERII DANUBIENI: două plăcuţe de plumb şi una de marmură.
APOLLO: un cap de la o statuetă de marmură.
DIANA este atestată într-o inscripţie.
GENIUS STATIONIS: inscripţie.
FORTUNA: statuetă de gresie nisipoasă.
AMOR: statuetă de bronz.
HYGIA: o reprezentare sculpturală cu inscripţie.
Zeii Mani: stelă funerară cu inscripţie.
Thanatos: fragment de coronament funerar.
MITHRAS: un altar cu inscripţie şi două vase ceramice cu reprezentarea unor şerpi.
CREŞTINISM: două semne incizate de tip Chrismon (aplicate unul pe un altar păgân, celălalt pe un vas ceramic), o tijă de bronz cu un porumbel la partea superioară; nu am inclus aici fragmentele ceramice cu cruci.
Alte descoperiri cultuale: un leu funerar de piatră albă, un ex-voto medical cu reprezentarea unui picior realizat din marmură, o dedicaţie pusă ex viso.
 TERITORIUL RURAL AL AŞEZĂRII ŞI FORTIFICAŢIEI ROMANE DE LA CIOROIU NOU
Aşa cum bine s-a remarcat (Tudor 1968, p. 319-322), la Cioroiu Nou a fost singurul centru roman de natură cvasiurbană sau urbană din câmpia doljeană. Aici trebuie să se fi găsit capitala unui territorium (fig. 4a), întins între Dunăre şi râul Jiu, mărginit la nord de teritoriile Drobetei şi al castrului de la Răcari. In acest territorium se aflau mai multe aşezări rurale (viei), după cum urmează.
Cel mai apropiat vicus se găsea la Perişor, jud. Dolj, unde în punctul Mălaiu rău am descoperit ceramică romană {Bondoc 1999, p. 53-54) cu forme identice cu cele de la Cioroiu Nou. Tot de pe raza localităţii Perişor provine o acvilă de marmură (Bondoc 2000c, p. 253-256), şi de asemenea monede romane (Tudor 1978, p. 225).
Un alt astfel de vicus era la Galicea Mare, jud. Dolj, de unde provine un altar închinat zeiţei Diana de către Dioscorus, sclav al lui Ianuarius (IDR, II, 158, cu bibliografia), vase ceramice, un leu de piatră şi un tezaur de aprox. 800 monede romane (Tudor 1968, p. 320 şi 119).
In localitatea Giubega, jud. Dolj, au fost descoperite cărămizi şi monede romane în punctul Lesile Sularului (Tudor 1978, p. 224).
Galiciuica, jud. Dolj: ceramică (Tudor 1968, p. 320; Popilian 1976, p. 112) şi fibule.
De la Afumaţi, jud. Dolj, provine o stelă funerară pusă de C. Quintinius Victor în memoria fiului său (IDR, II, 157 cu bibliografia).
La Corlate, jud. Dolj, a fost semnalată o necropolă din care provine o monedă de argint a împărătesei Faustina Iunior (Tudor 1978, p. 223).
De la Vârtop, jud. Dolj, provine ceramică (Popilian 1976, p. 207, nr. 737-738), un tezaur de fibule şi monede de argint romane (Tudor 1978, p. 122; Popilian 1998, p. 43-70) şi ţigla cu ştampila lui Ambiurus (IDR, II, cu bibliografia) despre care am vorbit mai sus.
La Caraula, jud. Dolj, sondajele făcute de C.S. Nicolaescu-Plopşor lângă o fântână din valea ce merge spre Moţăţei, au scos la iveală ceramică romană împreună cu cărămizi şi alte obiecte (Tudor 1978, p. 323).
Gemeni, comuna Dârvari, jud. Mehedinţi, punctul Cetăţuia: monede romane şi alte obiecte (Tudor 1968, p. 320).
Dobridor, comuna Moţăţei, jud. Dolj, punctul Măgura Zarafului pe Valea Coţobâţului: ceramică romană şi un tezaur monetar de argint (Tudor 1968, p. 320; Tudor 1978, p. 119 şi 224).
Moţăţei, jud. Dolj: trei tezaure, unul monetar şi cu podoabe, celelalte două exclusiv monetare (Tudor 1978, p. 120); urme de locuinţe şi ceramică (Tudor 1978, p. 225).
Verbiţa, jud. Dolj, punctul Dealul Eleşteului: ceramică, ţigle şi cărămizi romane (Tudor 1978, p. 226).
Tencănău, comuna Sălcuţa, jud. Dolj: monede romane, o acvilă romană de bronz (inedită) şi un fragment de stelă funerară (Tudor 1978, p. 225; Bondoc 1997, p. 272, nr. 2); ceramică romană în punctul Boicea (cercetări 2009).
Cerat, jud. Dolj : un tezaur monetar de argint (Tudor 1978,p. 118).
Barca, jud. Dolj, punctul La carieră: ceramică romană, fragment dintr-un altar de marmură (Bondoc 2004, p. 7, nr. 1) şi patru tezaure monetare (Tudor 1978, p. 117).
Belcin, jud. Dolj, punctul Valea Călugărească: ceramică romană (Tudor 1978, p. 222) şi un tezaur de cea. 1000 monede de argint, lingouri de aur (???) şi un capac de argint (Tudor 1968, p. 321).
Drănic, jud. Dolj: ceramică şi monede romane (Tudor 1978, p. 224). Izimşa, comuna Obârşia de Câmp, jud. Mehedinţi: cărămizi şi vase romane, sarcofag de piatră, monede (Tudor 1978, p. 220).
Salcia, jud. Mehedinţi: monede şi fìbule romane (Tudor 1978, p. 221).
Cetate, jud. Dolj: monede romane şi un capac de sarcofag de piatră descoperit în punctul Viorica (Bondoc 2004, p. 8, nr. 4).
Basarabi (fost Comani), jud. Dolj, punctul Fântâna Banului: vase, cărămizi şi monede romane (Tudor 1978, p. 222).
Ghidici, jud. Dolj, punctul Sisica: vase, opaiţe şi monede romane (Tudor 1978, p. 224).
Hunia Mare, jud. Dolj: conducte ceramice, vase, o bufniţă de bronz şi monede romane (Tudor 1978, p. 224).
Maglavit, jud. Dolj: cărămizi, ceramică şi monede romane (Tudor 1978, p. 225).
Acestea sunt localităţile despre care deţinem informaţii privind descoperiri arheologice de epocă romană şi care trebuie să fi făcut parte din teritoriul aşezării şi al punctului militar de la Cioroiu Nou (fig. 4a). Alte trei localităţi incluse de Tudor în acest teritoriu, este vorba despre Desa, Zăval şi Bistreţ (Tudor 1968, p. 322), trebuiesc scoase din acesta stare de lucruri, fiind vorba despre castre.
 CONSIDERAŢII FINALE
Toate cele menţionate succint în paginile acestei lucrări dovedesc faptul că aşezarea şi punctul militar de la Cioroiu Nou reprezintă unul dintre cele mai importante situri arheologice romane din Oltenia. Poziţia geografică, prezenţa unor izvoare cu debit constant, solul deosebit de fertil şi temperatura moderată sunt numai câteva din considerentele care i-au determinat pe coloniştii romani să se aşeze aici încă de la începuturile stăpânirii romane în Dacia.
Bogăţia materialului arheologic, epigrafic, sculptural, ceramic şi numismatic, denotă un caracter special şi o anumită poziţie socială a romanilor de la Cioroiu Nou. Nu avem deocamdată informaţii despre statutul juridic al aşezării, dar cel mai probabil este vorba despre unul de factură urbană.
Aşezarea a sporit ca pondere şi importanţă odată cu instalarea postului militar- statio, păzit de soldaţi ai legiunii VII Claudia din Moesia Superior. Motivul aducerii de militari dintr-o provincie învecinată Daciei rămâne încă un subiect de discutat. Prezenta unei trupe de soldaţi a avut însă consecinţe benefice pentru viaţa economică a regiunii. In întreaga lume romană, armata era implicată profund în viaţa cotidiană a societăţii.
Militarii legiunii VII Claudia de la Cioroiu Nou trebuie să se fi implicat în primul rând în activităţi specifice precum paza şi ordinea, supravegherea drumurilor, asigurarea securităţii regiunii, intervenţii pentru restabilirea liniştii. Dacă aruncăm o privire pe harta Olteniei romane, vom observa cu uşurinţă că în interiorul regiunii dintre Drobeta-Răcari-râul Jiu-fluviul Dunărea (fig. 5), nu există nici un castru roman. Ori, din acest punct de vedere, instalarea la Cioroiu Nou a unui post militar de pază şi supraveghere- statio, a reprezentat o necesitate.
Pe lângă activităţile specifice menţionate sumar mai sus, soldaţii romani se mai putea implica şi în activităţi administrative şi económico-financiare, cum ar fi: efectuarea de recensăminte a populaţiei, stabilirea de taxe şi impozite; colectarea acestora; stabilirea şi efectuarea de rechiziţii constând în animale, nutreţ şi produse agricole pentru nevoile armatei. Acestea erau activităţi foarte probabile având în vedere că legionarii aveau cunoştinţe despre sistemul legislativ şi fiscal roman.
Construirea de drumuri, de edificii publice sau militare, de instalaţii de aducţiune a apei. etc., reprezintă un alt gen de activităţi în care armata romană avea un rol important pe timp de pace. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că în aşezarea civilă alături de ceilalţi locuitori se găseau şi familile soldaţilor; prin urmare exista o motivaţie firească de realizare a unor lucrări edilitare care să îmbunătăţească condiţiile de viaţă şi trai şi poate, să sporească un oarecare confort.
Nu în ultimul rând, este de menţionat calitatea soldaţilor romani de la Cioroiu Nou, ca producători şi furnizori de bunuri materiale: cărămizi, ţigle, olane, obiecte de fier, obiecte de bronz, obiecte de plumb, obiecte ceramice, etc. Fără îndoială, astfel de produse erau comercializate şi în rândul populaţiei locale. Toate cele enumerate mai sus, atestă rolul important deţinut de armată în procesul de romanizare a unei regiuni.
Poziţionarea localităţii Cioroiu Nou la cea. 20km nord de Dunăre (fig. 4) a permis ca produsele finite şi influenţele culturale din provinciile romane de la sud de fluviu să fie larg difuzate aici, dar şi în restul provinciei Dacia Inferior / Malvensis. Aşa ne putem explica bunăoară prezenţa în cantitate mare a ceramicii romane pictate la Cioroiu Nou (pl. XVI/33-34; XVII/36a-b), situaţie ce nu se regăseşte în nici un alt loc din Dacia. De asemenea, produsele sculpturale poartă în cea mai mare parte amprenta unor ateliere de la sud de Dunăre.
Condiţiile geografice şi premizele economice au favorizat extinderea aşezării pe o largă suprafaţă, estimată de prof. D. Tudor la cea. 3km2. Asta denotă şi o creştere semnificativă a populaţiei, iar artefactele prelevate denotă şi prezenţa unor elemente alogene.
Ridicarea fortificaţiei reprezintă un moment special în viaţa romanilor de la Cioroiu Nou. în lipsa unei inscripţii edificatoare, momentul construirii sale este dificil de precizat. Dacă acest lucru s-a petrecut în contextul războiului cu carpii din anul 247 aşa cum presupunea D. Tudor, atunci fortificaţia a fost consecinţa unei situaţii periculoase şi urgente. Este însă posibil ca ridicarea fortificaţiei să se fi produs şi mai devreme, poate odată cu sosirea la Cioroiu Nou a detaşamentului legiunii VII Claudia. Despre toate acestea dar şi despre altele, voi vorbi cu un alt prilej, şi în măsura în care numărul descoperirilor şi stadiul cercetărilor vor spori.